întrebat, pentru că aveam nevoie de ceva care să nu fie planul tatălui meu, ceva uman.
Frica i-a trecut pe față lui Isaiah. S-a uitat la ușă, ca și cum ar fi așteptat să se deschidă larg ca să-l pedepsească.
După un moment lung, a spus cu voce joasă: “Da, domnișoară. M-am învățat singur.”
“De ce?” am întrebat.
Umerii i se ridicau și coborau. “Cărțile sunt uși,” a spus el. “Și când nu poți părăsi un loc… învață să iubești ușile.”
Acea propoziție m-a făcut să topesc ceva pe dinăuntru.
