totul cu atâta delicatețe încât îi era mai greu să suporte rușinea.
Când m-a ridicat de pe scaun ca să mă pună la culcare, mai întâi a cerut permisiunea.
“Pot?” a spus el precaut.
În timp ce mă ajuta să mă îmbrac, și-a ținut ochii departe, ca și cum demnitatea mea ar fi fost o moștenire fragilă de familie.
“Știu că e o situație stânjenitoare,” i-am spus într-o dimineață, urmărindu-l cum îmi aranjează biblioteca după ce am menționat — doar o dată — că prefer să fie aranjată alfabetic.
Nu a ridicat
