suna copilăresc, dar voiam să-l aud vorbind despre încântare.
A tăcut atât de mult încât am început să regret că l-am întrebat. Apoi a spus încet: “Tu.”
Dintr-o dată, o roșeață mi-a apărut pe față, ca un foc.
“Ieri, la forjă,” a continuat el cu voce fermă, “toți acoperiți de funingine, transpirând și râzând când am reușit să îndoi cuiul. A fost frumos.”
Inima mi-a bătut mai tare.
“N-ar fi trebuit să spun asta,” a adăugat repede, cu rușine pe față.
“Nu,” am șoptit, apropiind scaunul. “Spune-o din nou.”
Ochii
