Aveam 12 ani și mă rugăm la Dumnezeu să nu mă vadă nimeni din clasă lângă tata, în remorcă plină cu roșii Era o dimineață de iulie în care asfaltul mirosea a ars încă de la nouă. Stăteam pe marginea remorcii, cu picioarele atârnând peste roată, și țineam în poală cântarul vechi al lui tată, ăla cu talerul ruginit pe la colțuri. Tractorul hârâia încet prin cartierul Dacia, din Piatra Neamț, iar tata, Costel, ținea la gura megafonul lui vechi și striga cu o voce pe care o auzea tot blocul. … Vezi plus

s-a uitat la tata, apoi iar la roșie. Cred că se aștepta la orice, numai la asta nu. A luat-o încet, nesigur, și a mușcat o dată, mic, cum muști când ți-e rușine să refuzi.

— E bună? a întrebat tata, calm, fără urmă de ceartă în glas.

Bogdan a dat din cap. N-avea ce să zică. Era bună și el știa că e bună.

— Roșia asta a stat în pământ de prin aprilie, a zis tata, tot încet, numai pentru el, dar pe stradă era așa liniște că se auzea.