Aveam 12 ani și mă rugăm la Dumnezeu să nu mă vadă nimeni din clasă lângă tata, în remorcă plină cu roșii Era o dimineață de iulie în care asfaltul mirosea a ars încă de la nouă. Stăteam pe marginea remorcii, cu picioarele atârnând peste roată, și țineam în poală cântarul vechi al lui tată, ăla cu talerul ruginit pe la colțuri. Tractorul hârâia încet prin cartierul Dacia, din Piatra Neamț, iar tata, Costel, ținea la gura megafonul lui vechi și striga cu o voce pe care o auzea tot blocul. … Vezi plus

și a strigat iar, lung, mulțumit:

Momentul decisiv

Și atunci l-am văzut. Bogdan stătea jos, în fața blocului, cu încă vreo trei băieți din gașca lui. Mâncau semințe și dădeau cu piciorul într-o minge dezumflată. Sa întors spre tractor. Ma văzut cocoțat pe remorcă, cu cântarul ruginit în brațe și cu o roșie strivită lăsându-mi o pată roșie pe genunchi.

Preț de o secundă m-am rugat, prostește, să nu mă recunoască. Ma recunoscut.

— Băi, ăsta nu-i Andrei? a zis tare, ridicându-se. Ăla din clasa noastră?

Ceilalți s-au uitat. Am simțit