mai fie nevoie să mă roage nimeni. Și când tata a strigat în megafon „roșii de casăăă”, am strigat și eu, tare, cu capul sus. Nu mi-a mai ars niciun obraz.
Au trecut 26 de ani de atunci. Tata s-a dus, l-am condus pe ultimul drum cu remorca aia veche trasă în curte, ruginită de tot. Am acum copiii mei, o casă a mea, o muncă a mea. Iar când vreunul dintre ei se rușinează de ceva ce n-ar trebui — de hainele mai vechi, de mașina mai bătrână, de faptul