Aveam 12 ani și mă rugam la Dumnezeu să nu mă vadă nimeni din clasă lângă tata, în remorca plină cu roșii Era o dimineață de iulie în care asfaltul mirosea a ars încă de la nouă. Stăteam pe marginea remorcii, cu picioarele atârnând peste roată, și țineam în poală cântarul vechi al lui tata, ăla cu talerul ruginit pe la colțuri. Tractorul hârâia încet prin cartierul Dacia, din Piatra Neamț, iar tata, Costel, ținea la gură megafonul lui vechi și striga cu o voce pe care o auzea tot blocul. … Voir plus

coapte de la soare, și miroseau a vară, a pământ, a grădina noastră de lângă oraș, unde săpasem amândoi de cu primăvară. Dar eu, la 12 ani, nu simțeam mirosul ăla ca pe ceva frumos. Îl simțeam ca pe un semn care striga tuturor: uite, ăștia n-au bani, umblă cu tractorul să vândă legume.

Remorca scârțâia la fiecare groapă. Praful se ridica în urma noastră și se lipea de roșii, de mâinile mele, de tricoul meu spălat de atâtea ori că nu mai știai ce culoare avusese. Tata oprea la