Aveam 12 ani și mă rugam la Dumnezeu să nu mă vadă nimeni din clasă lângă tata, în remorca plină cu roșii Era o dimineață de iulie în care asfaltul mirosea a ars încă de la nouă. Stăteam pe marginea remorcii, cu picioarele atârnând peste roată, și țineam în poală cântarul vechi al lui tata, ăla cu talerul ruginit pe la colțuri. Tractorul hârâia încet prin cartierul Dacia, din Piatra Neamț, iar tata, Costel, ținea la gură megafonul lui vechi și striga cu o voce pe care o auzea tot blocul. … Voir plus

lăsându-mi o pată roșie pe genunchi.

Preț de o secundă m-am rugat, prostește, să nu mă recunoască. Ma recunoscut.

— Băi, ăsta nu-i Andrei? a zis tare, ridicându-se. Ăla din clasa noastră?

Ceilalți s-au uitat. Am simțit cum îmi ia foc gâtul.

— Ba da, el e! a râs Bogdan, și a strigat, ca să audă toată strada: Uite-l pe Andrei, cerșetorul, cu tac-su! Vând roșii cu tractorul!

Băieții au izbucnit în râs. Unul a fluierat. Altul a strigat ceva ce n-am mai auzit, pentru că în urechi îmi bubuia doar inima.