în brațele mele. Nu am auzit pașii tatălui meu. Nu am auzit ușa deschizându-se.
“Clara.”
Vocea tatălui meu era rece.
Ne-am despărțit brusc. Isaiah a căzut imediat în genunchi, antrenamentul triumfând asupra iubirii.
“Doamne,” spuse Isaiah cu o voce tremurândă. “Te rog. E vina mea.”
Ochii tatălui meu erau asupra mea, nu asupra lui Isaia. Fața lui era amestecată cu șoc, furie și altceva ce nu puteam defini.
“Ești îndrăgostită de el,” a spus ea, nu ca o întrebare, ci ca o acuzație încărcată de neîncredere.
Aș fi putut minți.
