de remorcă, a rămas o clipă cu ochii în pământ, apoi a ridicat privirea spre mine. Nu spre tata. Spre mine.
— M-a trimis mama… după un kil de roșii, a zis. De casă.
Am luat punga, am ales roșiile alea grele, le-am pus pe cântarul ruginit, i-am dat restul. Mâinile nu-mi mai tremurau. Bogdan a luat punga, dar n-a plecat imediat. A mai stat o secundă, s-a foit, și mi-a zis încet, atât de încet că era doar pentru mine:
— Andrei… scuze.
Atât. Un singur cuvânt. Dar știu că i-a