mâinile acoperindu-mi capul. În vis, eram din nou în spitalul de campanie, cu alarmele sunând. Nu-mi aminteam să mă fi dat jos din pat. Am stat lipit de perete până la răsăritul soarelui. Apoi am condus spre sanctuar. Juniper aștepta la poartă.
În următoarea săptămână, ceva a devenit dureros de clar. Nu era singura care petrecuse nouăsprezece luni așteptând. Mă întorsesem acasă fizic intactă, dar o parte din mine era încă plecată. Zgomote bruște mă făceau să mă întorc spre ieșiri. Evitam restaurantele pentru că holurile aglomerate păreau periculoase. Dormeam
