de câțiva metri. De fiecare dată când mă ridicam, se târa pe iarbă și bloca poarta. I-am povestit și despre antrenament. Despre spitalul din deșert. Despre oamenii pe care îi salvasem și despre cei pe care nu îi salvasem. Și-a sprijinit capul de piciorul meu, ca și cum ar fi ascultat.
Știam că era mai bine să nu mă prefac că înțeleg detaliile. Dar mi-a recunoscut vocea. Și pentru prima dată de când venisem acasă, puteam vorbi despre desfășurarea trupelor fără să simt cum zidurile se apropie. Pe măsură ce
